Introspectie

Mândria, îngâmfarea, fala oricum le-aş spune sunt acelaşi lucru.

Lauda de sine porneşte chiar din mândrie. Desigur, poate lua multe forme, Eul propriu tânjeşte dupa laudă şi admiraţie. Este o modalitate de a te face interesant în ochii celorlalţi. Problema este că de multe ori nici măcar nu se observă. Ea fiind inclusă, aparent insesizabil, în aceeaşi propoziţie alaturi de o atitudine de inferioritate. "- Eu nu îmi permit să îmi cumpăr un telefon nou, mai ales acum de când m-am mutat în casă nouă şi m-am apucat de renovat." Explicaţia precedentă unei scuze, este de multe ori o laudă. Îmi era greu să nu mă laud atunci cand reuseam sa duc la bun sfârşit ceva în care am depus mult efort.

Laozi spune în al sau Tao te Ching că: atunci când munca a ajuns la final, dar nimeni nu poate vedea asta, puterea de muncă există încă. Deci citind printre rânduri, prin laudă, Eul meu ascundea faptul că eram într-o perioada de repaus. Să spui "Momentan nu fac nimic" şi să pui punct după, este ruşinos chiar şi în introspecţie.

Îmi era greu să nu cumpăr lucruri frumoase în speranţa că ceilalţi vor vedea sau apecia abundenţa în care mă scăldăm.

Şi aşa am ajuns să depind de ceea ce cred alţii despre mine, cu alte cuvinte am devenit captiva propriilor posesiuni. Captivă a binecunoscutului " Să las impresie bună" şi dacă ai "lăsat-o o dată" ..., trebuie să o şi menţii, nu?

Trăim într-o lume hipnotizată de aspectul fizic, de suprafaţă. Este nevoie de multă înţelepciune pentru a înţelege faptul că ceea ce atrage mulţi oameni în jurul tău nu este adevăratul sine, ci o strălucire falsă. Cu sinceritate spun ca îmi era ruşine de cele mai prosteşti lucruri. Cumpărăm cu ultimii bani o cafea extrem de scumpă doar ca să demonstrez interlocutorului că şi eu îmi pot permite asemenea extravaganţă, că suntem "pe picior de egalitate". O ruşine ce îşi are rădăcinile în mândrie, altfel nu ştiu cum să-i spun.

Bârfă. Cea care rupe toate regulile de compasiune şi are atât de multe feţe; uneori este camuflată într-o formă de compătimire, alteori într-o formă de indignare morală ( adesea moraliştii sunt cei ce bârfesc cel mai mult). Ascultarea este tot o formă de participare la bârfă iar tăcerea este un acord; activ sau pasiv Eul participanţilor urmăreşte un singur scop: umflarea propriul ego în detrimentul altora. Nu există poziţie neutră în bârfă; ori eşti aliat al opiniilor interlocutorului, ori eşti contra. Trăgând alte persoane in jos, te face să te simţi mai bine în pielea ta cât şi în propria existenţă. Ştiu că sunt greu de conştientizat lucrurile acestea despre sine, să realizezi că nu eşti o persoană atât de bună pe cât credeai, să îţi dai seama că mintea ta a învelit mândria în straturi de "bune intenţii" ca o ceapă ce nu miroase dacă nu e desfăcută foaie cu foaie. "Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate - Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate, Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri." Ion Minulescu